De ce te lupti cu… tine?

Ştiţi… trebuie să spun „iubire” pentru că ei iubesc să fie parte din asta. Ei adoră să observe. Dar este un fel de iubire interesantă. Este aceeaşi iubire pe care mulţi dintre voi o aveaţi în vieţi trecute, când vă duceaţi la turniruri. (câteva râsete) Caii, lănciile lungi, unul îmbrăcat în negru, altul în alb, atacându-se unul pe altul, izbindu-se unul de altul – buuum! – şi unul dărâmat de pe cal. Ceilalţi râdeau şi aplaudau, vă ovaţionau când eraţi la pământ, întrebându-vă ce naiba v-a lovit. De ce? Ei pot râde şi pot aplauda pentru că ştiu că o să vă ridicaţi. Ştiu că nu o să vă distrugă. Ei ştiu că, dintr-un motiv foarte ciudat, vă place să vă urcaţi iar pe cal, să înhăţaţi lancea şi să atacaţi iar. Dar cu cine vă luptaţi? (audienţa: “Cu noi înşine”) Cu voi înşivă. Absolut.

De ce vă luptaţi cu voi înşivă? De ce? (diverse răspunsuri din sală: “Cine ştie?” şi “Din amuzament”) Din amuzament. (cineva spune: “Drama”) Drama. (altcineva: “Din plictiseală”) Plictiseală – bun răspuns. Plictiseală. (cineva spune: “Obişnuinţa”) Din obişnuinţă – cel mai bun răspuns. Din obişnuinţă. Intraţi în obiceiul de a sări pe cal, de a vă pune armura şi a vă opune vouă înşivă. Întuneric versus lumină. Forţă contra forţă. Oh, este foarte interesant pentru ceilalţi să privească. Este interesant, fiindcă ei vor mereu să ştie, mai întâi de toate, cât de pasionaţi sunteţi de asta: cum vă puneţi armura; cum o încheiaţi; cum vă luaţi arma; cum vă urcaţi pe cal; cum aveţi atâta determinare şi energie şi apoi cum vă duceţi în urmărirea voastră! Nu râd prea mulţi la asta. (râsete) Cum sunteţi aruncaţi de pe cal, azvârliţi pe jos, dar vă ridicaţi şi încercaţi din nou.

Ce-ar fi ca mâine, când vă treziţi, să nu vă puneţi nicio armură? Mergeţi dezbrăcaţi cu totul, adică fără acea protecţie energetică – nu tu, domnule (râsete) –, fără acea protecţie energetică pe care o puneţi în fiecare zi. Are sens, deoarece afară este dur. Sunt zile în care simţiţi că trebuie să ridicaţi acel scut.

De ce nu mâine, de ce să nu renunţaţi la ea mâine, doar ca să vedeţi ce se petrece? Dar dacă mâine nu v-aţi scoate lancea ca să o curăţaţi, să curăţaţi sângele închegat acolo de ieri? Dar dacă aţi lăsa lancea pe jos, acolo unde a căzut ultima dată? Dar dacă aţi uita de cal? Calul e doar un simbol al puterii pe care o folosiţi uneori în viaţa voastră, în fiecare zi. Dar dacă aţi fi doar în prezenţa voastră radiantă? Nu cumva acesta este singurul costum de care aveţi nevoie? Nu cumva este singurul instrument? Nu cumva e singurul lucru de care e nevoie ca să treceţi peste zi?

Acum, ce se va petrece cu sinele întunecat? Sinele opus, acea parte cu care v-aţi luptat în fiecare zi, cu el ce se va petrece? (cineva spune: “Integrare”) Nu. Va sări pe cal, o să-şi înşface lancea şi va veni după voi! (râde) De ce? Din obişnuinţă. Din obişnuinţă. Cine l-a educat astfel? (audienţa: “Eu”) Da. Azi întrebările sunt prea uşoare. (Adamus râde) Trecem mai târziu la cele dificile.

A fost educat. Este parte a obişnuinţei, parte a programului, a duelului zilnic cu voi înşivă. Dar după un timp se va sătura să-şi pună costumul, să-şi ia lancea, să urce pe cal şi să vă fugărească. În cele din urmă va afla că se poate integra. Nu mai e nevoie să vă bateţi întreaga zi.

Acum, în acel acel războinic întunecat opus, există elemente ale conştiinţei de masă. Există elemente ale altor oameni – prieteni, familie, colegi. Există elemente, dar sunt toate atrase de către voi către forţa opusă. Precum un boson Higgs personal al vostru, atrage energie, o transformă în ceva real. O transformă în materie şi în experienţă.

Aşa că mâine doar respiraţi acea respiraţie adâncă. Nu vă puneţi costumul. Nu înşfăcaţi lancea. Nu vă urcaţi pe cal. Nu vă luptaţi. Nu e nimic cu care să vă luptaţi. Nimic, absolut nimic. Cu cât mai repede veţi realiza asta, cu atât mai multă distracţie veţi avea în iluminarea voastră.